Strigand tacere

Nu, niciodată nu te-am urmat în vis! 
Deasupra ceru-nalt mă-mpovăra cu soare, 
când braţele, strigând tăcere, m-au încins 
pe-o margine de gând ca un parfum ce moare…

Şi-n agonia verii, sub dealuri de rugină, 
m-am închinat aievea petalelor de mac; 
de la izvoare încă îmi vei fi fost retină, 
să văd prin tine iarba, lumina s-o desfac 


şi-n mii de candelabre să o aşez pe cer 
cu fiecare gest voind să te cunosc, 
nicicând să te gasesc... ţărânii să te cer, 
şi vântului, şi nopţii, parfumului de mosc. 

Nu, niciodată nu te-am urmat în vis, 
ci doar în pribegia cuvintelor ştiute, 
dar nerostite încă; erai un fals abis, 
mult mai aproape chiar ca mările pierdute.




Lelia Mossora - Strigand tacere